The Hunger Games: Catching Fire

Cand am vazut primul trailer la primul Hunger Games am fost convinsa in mintea mea ca vreau sa-l vad. Avea fix elementele care il fac film de vazut la cinema: efecte speciale, agresivitate si arta razboiului. Minunat! Trailerul de la “Catching Fire” nu mi-a mai trezit aceleasi emotii si credeam ca actiunea se va desfasura in afara acelui “Big Brother” mortal, in districte, unde vor fi rascoale si se va isca un razboi. 

Mi-au captat atentia, ca de obicei, costumele. Effie are doua perechi de manusi fascinante – una aurie, purtata in timpul turneului, una transparenta cu buline, asortata la tinuta de la balul din Capitoliu. A! Si genele ei cu flori si fluturi! Si cizmele lui Katniss! Bufante, de fas! Pe negru si pe crem… Ma intreb daca o sa apara o moda…

Dar lasand la o parte costumele si machiajul de carnaval al bogatilor, la care m-am holbat pana cand sa inceapa si partea care ma interesa pe mine, filmul a avut, incepand de pe la jumatate, doza de violenta organizata cu care eram obisnuiti din prima parte. S-au format echipe din toate districtele, s-au organizat spatii de antrenament, s-au upgradat concurentii. Alte varste, alte pregatiri, alte asteptari. 

Curiozitatea creste in mine, tot rontaind alune, afundata in scaunul de la IMAX. De ce tot il pupa Katniss pe Peeta? Parca spunea ca nu-i licareste niciun fir de dragoste prin suflet pentru el. Si de ce uneori am impresia ca noul creator al Jocurilor Foamei are un plan secret, numai al lui? 

Monsters University

Am vrut sa-l prind la cinema, dar dupa ce m-am protapit in mijlocul patului intr-o plictisitoare dupa-amiaza de duminica, m-am felicitat ca am ales sa-l vad in pijamale si cu snack-uri la discretie.

Monsters University este un “prequel” al Monsters, Inc. aratand cum nedespartitii Mike Wazowski si James P. Sullivan s-au cunoscut si au inceput sa lucreze impreuna. Spre deosebire de Sullivan, care pare sa se fi nascut pentru a speria copii, micutul Mike, un fel de tocilar cu visuri mari, se straduieste in fel si chip sa fie inspaimantator.

 

 

Partea mea preferata este cea de la inceput, in care Mike este un mucos pentru care ti se rupe sufletul cand vezi ca nimeni nu vrea sa fie tovarasul lui in excursia cu clasa. Departe de a fi “teacher’s pet”, Mike este un inadaptat si nici nu a realizat asta inca. Face tot felul de giumbuslucuri pentru a compensa lipsa calitatilor care l-ar recomanda drept un monstru veritabil, dar nu asta il propulseaza, ci mai degraba fascinatia lui fata de profesia de “mostru de sub pat” si fanatismul cu care urmareste sa ajunga unul dintre acestia.

 

Este o animatie confortabila, care nu te tine cu sufletul intre amigdale, pe care ai putea sa o revezi de oricate ori.

Daca nu as fi vazut Monsters, Inc.  deja, as fi incercat experimetnul de a le vedea  in ordinea cronologica si nu in cea a productiei.