The Life of Pi

Am ajuns sa vad “The Life of Pi” hotarata fiind sa imi cumpar bilet la “The Hobbit”. Nu vazusem nici trailer-ul, nu imi parea interesant nici afisul, dar era singurul film pe care il mai puteam prinde. 

Filmul incepe cu un scriitor care cauta un subiect pentru o carte in povestea unui indian emigrant. Acesta incepe sa ii spuna o poveste fantastica despre cum, dupa un naufragiu, ajunge sa imparta barca de salvare cu un tigru bengalez si cum, timp de peste 200 de zile, invata sa … colaboreze.

Filmul este interesant pentru umorul indian de la inceput, pe care l-am mai intalnit in filmele de gen, pentru imaginile spectaculoase in care este descrisa viata din ocean si pentru multitudinea de viziuni, toate corecte , asupra semnificatiei calatoriei. 

In primul rand, personajul principal se numeste Piscine, de fapt, nume primit in urma sfatului unui unchi de-al sau, care facuse o pasiune pentru forfota plina de estrogen a unei piscine frantuzesti.  In engleza, frantuzescul piscine, se citeste “pissin”, asadar, ghici ce bine i-a fost copilului la scoala, de s-a chinuit o gramada de timp sa transforme un nume de tot rasul in numarul irational Pi!

Apoi, mie mi-e groaza de gropile abisale din oceane.  Numai cand ma gandesc la ele, simt ca ma sufoc! Dar daca reusesc sa las deoparte propria mea fobie, descopar ca si noaptea in care oceanul parea un joc de lumini, si pestii orbi din adancurile marii si insula suprapopulata de popandai care ascundea un secret ucigas – toate acestea au facut sa merite sa vad filmul pe marele ecran. 

Despre ultima parte nu vreau sa dau detalii deoarece nu as reusi decat o banala naratiune. Dar totul porneste de la indemnul unchiului lui Pi facut scriitorului, acela de a-l cauta pe baiatul care a supravietuit naufragiului si a afla povestea lui despre Dumnezeu. 

Tu ce poveste crezi ca a fost adevarata?

Paranorman

“Paranorman” este povestea unui baietel timid si singuratic, care s-a nascut cu o abilitate ciudata de a vedea fantome. Si pentru ca ele ii vorbesc, el le raspunde. De aici toate problemele lui. La urma urmei, cand ii spui tatalui tau “te roaga bunica sa dai centrala mai tare ca ii e frig la picioare” si bunica e moarta de ceva vreme, nu poti pretinde ca lumea sa se poarte cu tine ca si cum nu ar fi nimic in neregula.

Inevitabil, Norman, acest baietel ciudat cu sprancene stufoase si parul arici, ajunge o tinta constanta de batjocura a batausului cartierului, Alvin, care e atat de plin de sine incat vorbeste despre el la persoana a treia. 

Ceea ce gasesti diferit la aceasta poveste cu stafii si orase bantuite fata de alte povesti pe aceeasi tema, este ca aici conflictul are profunzime. Desi zombie au pieile verzi si atarnate, si deseori isi pierd ba un brat, ba capul, aici ei au si o minte si o ratiune pentru care “bantuie”. 

Povestea baietelului retras si ciudat care devine erou este prezenta si aici, iar cliseele americane si-au facut loc lejer in peisajul sumbru al subrubiei . De la personajele-stereotip – sora adolescenta absorbita de sine, certurile din familie care apar cand copilul e “un ciudat”, golanul scolii pe care tremura hainele cand se intalneste cu un pericol real, replici de tipul “this is wrong and you know it” – toate acestea ti le poti imagina singur si exact asa cum ti le-ai reprodus in minte, exact asa sunt si aici (asta inseamna ca poti face cateva pauze de gustare :) )

Dar uite ce gasim nou: umorul cu care este tratata ideea mortii. M-am trezit scuturandu-ma de ras la scena in care Norman incearca sa ia cartea din mainile intepenite ale defunctului sau unchi. Sau atunci cand oamenii dau nas in nas cu zombie pentru prima data. 

De asemenea, ideea mortii este tratata cu multa candoare in momentele dezvaluirii originii blestemului lasat de vrajitoare asupra orasului si a localnicilor. O tragedie de o cruzime inimaginabila este infatisata cu o maturitate ce apartine mai degraba inteleptilor centenari, nu unor copii de varsta scolara. 

De-a lungul filmului am avut tot timpul dorinta de a-l lua in brate pe Norman si a-i spune ca totul este OK.  Bine ca a facut asta mama lui, la final! 

Nu stiu daca filmul mai ruleaza la cinema, dar daca ai chef sa-l vezi stand motz in mijlocul patului, poti incerca site-ul www.cinemaxx.rs

  

Red Lights

Un film care merita vazut! Are un cast de exceptie: Robert De Niro, Sigourney Weaver, Cillian Murphy. 

A fost propunerea lui Steve, iar eu, cand am auzit ca De Niro joaca intr-un film “cu paranormale”, m-am gandit ca s-a prostit, asa cum putin-mai-tanarul Nicholas Cage a “reinviat” in ultima vreme in filme tembele in care el e supererou. WTF? 

Cillian Murphy, un actor care mie mi se pare un pic straniu, are un istoric cu filmele thriller. Daca iti amintesti “28 Days Later” si “28 Weeks Later”. Aici are un rol de copil-minune, care este asistent la o facultate de prestigiu, unde preda Dr. Margaret Matheson (Sigourney Weaver).  Foarte interesant scopul lui de a sta pe langa  Dr. Matheson, a carei cariera este bazata pe demontarea miturilor legate de orice fenomene paranormale. Pentru ea este clar ca lacrima ca nu exista niciun fenomen care nu poate fi explicat. Iar daca vrei dovezi, urmareste filmul!

De Niro joaca un personaj supercomplex, care se foloseste cu maiestrie de circumstante pentru a-si intari imaginea de “supermom”, pe care si-o formase de-a lungul vremii. 

Ce intorsatura subtila la final! Ce frumos am fost dusi de nas de scenarist, facandu-ne sa credem ca este un film pentru atei si pentru hiper-rationali! Si ce frumoasa si simpla ramane logica lui Tom Buckley (Cillian) pentru care ramasese, de atata vreme, langa Matheson: imi voi folosi toata energia sa demonstrez ca ceva nu exista. Iar daca, dupa ce folosesc tot ce am sa il demontez, el tot sta in picioare, atunci mi-am implinit scopul!

Twilight Saga: Breaking Dawn – Part 2

Joi seara ma bucuram de ziua libera care avea sa urmeze, cand primesc o invitatie la film. Steve isi amintise ca nu am mai dat pe la mall de ceva veme si simteam nevoia organica de a ne baleia pupilele pe un ecran se cateva deci de metri. Asa s-a facut ca, ajunsi la casa de bilete, am cerut doua, pentru ultima parte a seriei “Twilight”. 

Fiind varianta scurta, simplificata, a luptei epice pe care am purtat-o timp de vreo 5 minute cu Steve, care vroia sa vada Skyfall, simt nevoia sa mentionez ca vederea acestui film a fost mai degraba o necesitate, avand in vedere ca deja vasusem toate partile anterioare. Si acum, cand pana si criticii de film promiteau niste senzatii de exceptie, era prea tarziu ca sa dau inapoi.  

Asadar, Steve si-a luat un trist “la revedere” de la Daniel Craig si a intrat bodoganind in sala de cinema. Ba chiar si-a cumparat inghetata, ca macar sa aiba o placere gustativ, care sa-i indulceasca clipele amare ce aveau sa urmeze. 

Inceputul filmului este plictisitor. Genericul de inceput e atat de lung si ma trimite cu gandul la filmele politiste din anii ’70. Si mi-am terminat si punga de popcorn. 

Pentru cei care sunt familiarizati cu povestea de dragoste, plina de hormoni puberi, dintre Bella si Eduard, in ultima parte, ea da nastere copilului conceput in luna de miere, apoi moare. In aceasta parte, Bella, ciuruita ca o sita de coltii lui Edward, reinvie. Si, bineinteles, e cea mai frumoasa, cea mai puternica dintre toti. Plictisitooooor!

Pana aici nimic care sa fi meritat pretul biletului. Nimic neasteptat, nimic inteligent.

Lucrurile devin interesante cand dispar Alice si Jasper.  Din momentul acela se construieste, pas cu pas, batalia epica de la final. Acolo, in sfarsit, zboara cateva capete la care nu m-am asteptat. Bine ca mai aveam o punga de Skittles verde! 

Primul care moare, rapid si sec, e Dr. Cullen. Misto idee, sa faci din capul unei familii prima victima!

Sigur, filmul se termina cu “au trait fericiti pana la adanci batraneti”, sau , mai bine zis, pentru totdeauna. 

Dar sa nu uit partile amuzante! La inceputul filmului, Bella face o criza de nervi cand afla ca fiica-sa are deja un iubit – bunul ei prieten “blanos”, Jacob. Ha, ha! Mai rar vezi o mama care sa ia atitudine cand nu-i place iubitul fiicei!

Apoi, nu m-am putut abtine sa observ ca mai-marele vampirilor, Aro, are 0 calitati de lider. N-are nici in clin nici in maneca cu diplomatia, cu strategia de razboi, cu asigurarea securitatii neamului. El are grija, insa, ca parul lui dat cu pomda sa straluceasca fara cusur si sa-si exerseze un zambet tamp, de pitic frustrat. Cum a devenit el sef peste toti, la un concurs de Mister Bloody Shiny Eyes?

Per total, e un film mediocru, salvat de razboiul dinspre final, care, intradevar, este realizat senzational.