Cartea Junglei (2016)

Intamplator, inainte sa vad filmul, am vazut o secventa din “making of” si mi-am zis “hei, cool”, vazand cum scene absolut magnifice sunt, de fapt, spatii foarte mici, cu elemente ajutatoare foarte asemanatoare sperietorilor de ciori si sacilor de cartofi. Bun, deci, un film cu multa improvizatie e un film cu multe, muuulte efecte speciale. Numai bun de vazut!

Concluzia, in urma vizionarii filmului, este dezamagitoare. 

S-a urmarit acelasi storyline ca in animatie. Acelasi. Asta, cand cartea statea la dispozitia unui scenarist care ar fi putut sa ne aduca pe ecrane o Carte a Junglei intr-o cu totul alta abordare. Mie mi-a citit cartea originala tata, cand eram mica. Vazusem filmul animat si era unul dintre preferatele mele. Dar vezi, ascult povestea din carte si lucrurile capata alte dimensiuni, chiar si pentru un copil de 7 ani. Nu-mi amintesc detalii, insa tin minte sentimentul cu care am ramas – un atasament dulce-dureros fata de haita de lupi, o dorinta de aventura, o teama pentru puiul de om si o dorinta permanenta de a-l proteja. Filmul din 2016, nu m-a lasat cu nimic.

Daca animatia Cartea Junglei a avut atata succes, este pentru ca a folosit umorul. Personajul Mowgli este un baietel slabanog cu cap mare, care stramba din nas intr-un mod foarte haios. Mowlgi e amuzant pentru ca el poate, animat fiind, sa faca lucruri pe care un actor nu le poate face. Ca dovada ca Mowgli varianta 2.016 e un personaj sters. 

Animatia e …foarte multa si lasa de dorit. Pentru comparatia asta, imi voi atrage multa simpatie din partea fanilor Twilight: lupii din Twilight sunt fantastici, pe langa pricajitii haitei din jungla. Sigur, o sa-mi spui ca nu comparam varcolaci cu lupi, ca deh, nu-i tocmai fair. Bun, insa de la texturarea blanii pana la moaca fioroasa de lup, haita din Twilight castiga. Cred ca am vazut, totusi, lupi mai prost realizati. Cred ca haita din The Grey. Dar nu-s convinsa… 

 O alta comparatie: Shere Khan vs. Richard Parker

Dragut ca l-au facut pe Shere Khan chior si "tavalit". Arata a tigru “incercat” de viata salbatica. Dar e un tigru pe care-l vad mai degraba intr-un joc video decat intr-un film. Richard Parker este cel mai frumos tigru „fals” care a „jucat” vreodata intr-un film si e un exemplu de astfel de personaj. Asa ca, daca faci film cu tigru, you go Richard Parker or higher. 

Ca impresie generala, s-a muncit mult la filmul asta in ceea ce priveste animatia. Si efectele speciale. S-au depus eforturi de realizare a unei copii dupa filmul animat Cartea Junglei, o copie care nu sclipeste prin nimic. 

The Diary of a Teenage Girl

Jurnalul Unei Adolescente, din 2015, te intoarce cu cateva decenii in urma, cand nu existau telefoane mobile, sau facebook sau Whatsapp, Tinder, Twitter si alte mijloace de evadare din angoasele pubertatii.

Filmul prezinta o bucata din viata unei pustoaice de 17 ani, Minnie, care nu e nici frumoasa, nici foarte desteapa, nici increzatoare in sine. Aceste detalii insa nu fac savoarea filmului, detalii care pot fi regasite si in alte filme despre adolescenti. Nu. Ceea ce face din Jurnalul Unei Adolescente un film care merita vazut este cruzimea ochiului prin care sunt redte toate intamplarile, fara menajarea privitorului.

Minnie fantasmeaza despre cum ar fi sexul cu iubitul mamei ei. Ca orice adolescenta, in mintea ei, ea exploreaza orice si se simte, sau nu, vinovata de scenariile care-i trec prin cap. Lipsa ei de repere morale clare, curiozitatea, incredere ca ea nu e nimic special, toate astea o fac sa traiasca niste experiente marcante, intre alti pioni debsolati: o mama care isi cauta fericirea in relatii cu barbatii, un iubit mult mai in varsta decat ea cu care are o experienta tabu, o sora mai mica mereu furioasa si imaginatia ei debordanta, dar confuza.

Filmul a fost votat unul dintre acele experiente cinematografice pe care trebuie sa le ai in 2015, daca esti o feminista care se respecta. In afara de o razvratire finala care d, poate fi catalogata drept o explozie de feminism, filmul este mai degraba despre fragilitatea discernamantului unei adolescente cu o copilarie desantata.

Este interesant de urmarit dinamica dintre ea, o pustoaica searbada la prima vedere, dar creativa si totusi limitata de cruzimea varstei in experienta relatiilor cu barbatii, si Monroe, un tip de 35 de ani, al carui motiv d a se arunca intr-o aventura cu fiica iubitei este mai putin clar.

Cast:
Bel Powley - Minnie Goetze
Kristen Wiig - Charlotte Worthington
Alexander Skarsgård - Monroe Rutherford
Christopher Meloni - Pascal MacCorkill
Austin Lyon - Ricky Wasserman

The Hunger Games: Catching Fire

Cand am vazut primul trailer la primul Hunger Games am fost convinsa in mintea mea ca vreau sa-l vad. Avea fix elementele care il fac film de vazut la cinema: efecte speciale, agresivitate si arta razboiului. Minunat! Trailerul de la “Catching Fire” nu mi-a mai trezit aceleasi emotii si credeam ca actiunea se va desfasura in afara acelui “Big Brother” mortal, in districte, unde vor fi rascoale si se va isca un razboi. 

Mi-au captat atentia, ca de obicei, costumele. Effie are doua perechi de manusi fascinante – una aurie, purtata in timpul turneului, una transparenta cu buline, asortata la tinuta de la balul din Capitoliu. A! Si genele ei cu flori si fluturi! Si cizmele lui Katniss! Bufante, de fas! Pe negru si pe crem… Ma intreb daca o sa apara o moda…

Dar lasand la o parte costumele si machiajul de carnaval al bogatilor, la care m-am holbat pana cand sa inceapa si partea care ma interesa pe mine, filmul a avut, incepand de pe la jumatate, doza de violenta organizata cu care eram obisnuiti din prima parte. S-au format echipe din toate districtele, s-au organizat spatii de antrenament, s-au upgradat concurentii. Alte varste, alte pregatiri, alte asteptari. 

Curiozitatea creste in mine, tot rontaind alune, afundata in scaunul de la IMAX. De ce tot il pupa Katniss pe Peeta? Parca spunea ca nu-i licareste niciun fir de dragoste prin suflet pentru el. Si de ce uneori am impresia ca noul creator al Jocurilor Foamei are un plan secret, numai al lui? 

Monsters University

Am vrut sa-l prind la cinema, dar dupa ce m-am protapit in mijlocul patului intr-o plictisitoare dupa-amiaza de duminica, m-am felicitat ca am ales sa-l vad in pijamale si cu snack-uri la discretie.

Monsters University este un “prequel” al Monsters, Inc. aratand cum nedespartitii Mike Wazowski si James P. Sullivan s-au cunoscut si au inceput sa lucreze impreuna. Spre deosebire de Sullivan, care pare sa se fi nascut pentru a speria copii, micutul Mike, un fel de tocilar cu visuri mari, se straduieste in fel si chip sa fie inspaimantator.

 

 

Partea mea preferata este cea de la inceput, in care Mike este un mucos pentru care ti se rupe sufletul cand vezi ca nimeni nu vrea sa fie tovarasul lui in excursia cu clasa. Departe de a fi “teacher’s pet”, Mike este un inadaptat si nici nu a realizat asta inca. Face tot felul de giumbuslucuri pentru a compensa lipsa calitatilor care l-ar recomanda drept un monstru veritabil, dar nu asta il propulseaza, ci mai degraba fascinatia lui fata de profesia de “mostru de sub pat” si fanatismul cu care urmareste sa ajunga unul dintre acestia.

 

Este o animatie confortabila, care nu te tine cu sufletul intre amigdale, pe care ai putea sa o revezi de oricate ori.

Daca nu as fi vazut Monsters, Inc.  deja, as fi incercat experimetnul de a le vedea  in ordinea cronologica si nu in cea a productiei.

 

The Life of Pi

Am ajuns sa vad “The Life of Pi” hotarata fiind sa imi cumpar bilet la “The Hobbit”. Nu vazusem nici trailer-ul, nu imi parea interesant nici afisul, dar era singurul film pe care il mai puteam prinde. 

Filmul incepe cu un scriitor care cauta un subiect pentru o carte in povestea unui indian emigrant. Acesta incepe sa ii spuna o poveste fantastica despre cum, dupa un naufragiu, ajunge sa imparta barca de salvare cu un tigru bengalez si cum, timp de peste 200 de zile, invata sa … colaboreze.

Filmul este interesant pentru umorul indian de la inceput, pe care l-am mai intalnit in filmele de gen, pentru imaginile spectaculoase in care este descrisa viata din ocean si pentru multitudinea de viziuni, toate corecte , asupra semnificatiei calatoriei. 

In primul rand, personajul principal se numeste Piscine, de fapt, nume primit in urma sfatului unui unchi de-al sau, care facuse o pasiune pentru forfota plina de estrogen a unei piscine frantuzesti.  In engleza, frantuzescul piscine, se citeste “pissin”, asadar, ghici ce bine i-a fost copilului la scoala, de s-a chinuit o gramada de timp sa transforme un nume de tot rasul in numarul irational Pi!

Apoi, mie mi-e groaza de gropile abisale din oceane.  Numai cand ma gandesc la ele, simt ca ma sufoc! Dar daca reusesc sa las deoparte propria mea fobie, descopar ca si noaptea in care oceanul parea un joc de lumini, si pestii orbi din adancurile marii si insula suprapopulata de popandai care ascundea un secret ucigas – toate acestea au facut sa merite sa vad filmul pe marele ecran. 

Despre ultima parte nu vreau sa dau detalii deoarece nu as reusi decat o banala naratiune. Dar totul porneste de la indemnul unchiului lui Pi facut scriitorului, acela de a-l cauta pe baiatul care a supravietuit naufragiului si a afla povestea lui despre Dumnezeu. 

Tu ce poveste crezi ca a fost adevarata?

Paranorman

“Paranorman” este povestea unui baietel timid si singuratic, care s-a nascut cu o abilitate ciudata de a vedea fantome. Si pentru ca ele ii vorbesc, el le raspunde. De aici toate problemele lui. La urma urmei, cand ii spui tatalui tau “te roaga bunica sa dai centrala mai tare ca ii e frig la picioare” si bunica e moarta de ceva vreme, nu poti pretinde ca lumea sa se poarte cu tine ca si cum nu ar fi nimic in neregula.

Inevitabil, Norman, acest baietel ciudat cu sprancene stufoase si parul arici, ajunge o tinta constanta de batjocura a batausului cartierului, Alvin, care e atat de plin de sine incat vorbeste despre el la persoana a treia. 

Ceea ce gasesti diferit la aceasta poveste cu stafii si orase bantuite fata de alte povesti pe aceeasi tema, este ca aici conflictul are profunzime. Desi zombie au pieile verzi si atarnate, si deseori isi pierd ba un brat, ba capul, aici ei au si o minte si o ratiune pentru care “bantuie”. 

Povestea baietelului retras si ciudat care devine erou este prezenta si aici, iar cliseele americane si-au facut loc lejer in peisajul sumbru al subrubiei . De la personajele-stereotip – sora adolescenta absorbita de sine, certurile din familie care apar cand copilul e “un ciudat”, golanul scolii pe care tremura hainele cand se intalneste cu un pericol real, replici de tipul “this is wrong and you know it” – toate acestea ti le poti imagina singur si exact asa cum ti le-ai reprodus in minte, exact asa sunt si aici (asta inseamna ca poti face cateva pauze de gustare :) )

Dar uite ce gasim nou: umorul cu care este tratata ideea mortii. M-am trezit scuturandu-ma de ras la scena in care Norman incearca sa ia cartea din mainile intepenite ale defunctului sau unchi. Sau atunci cand oamenii dau nas in nas cu zombie pentru prima data. 

De asemenea, ideea mortii este tratata cu multa candoare in momentele dezvaluirii originii blestemului lasat de vrajitoare asupra orasului si a localnicilor. O tragedie de o cruzime inimaginabila este infatisata cu o maturitate ce apartine mai degraba inteleptilor centenari, nu unor copii de varsta scolara. 

De-a lungul filmului am avut tot timpul dorinta de a-l lua in brate pe Norman si a-i spune ca totul este OK.  Bine ca a facut asta mama lui, la final! 

Nu stiu daca filmul mai ruleaza la cinema, dar daca ai chef sa-l vezi stand motz in mijlocul patului, poti incerca site-ul www.cinemaxx.rs