Cand am vazut primul trailer la primul Hunger Games am fost
convinsa in mintea mea ca vreau sa-l vad. Avea fix elementele care il fac film
de vazut la cinema: efecte speciale, agresivitate si arta razboiului. Minunat!
Trailerul de la “Catching Fire” nu mi-a mai trezit aceleasi emotii si credeam
ca actiunea se va desfasura in afara acelui “Big Brother” mortal, in districte,
unde vor fi rascoale si se va isca un razboi.
Mi-au captat atentia, ca de obicei, costumele. Effie are
doua perechi de manusi fascinante – una aurie, purtata in timpul turneului, una
transparenta cu buline, asortata la tinuta de la balul din Capitoliu. A! Si
genele ei cu flori si fluturi! Si cizmele lui Katniss! Bufante, de fas! Pe
negru si pe crem… Ma intreb daca o sa apara o moda…
Dar lasand la o parte costumele si machiajul de carnaval al
bogatilor, la care m-am holbat pana cand sa inceapa si partea care ma interesa
pe mine, filmul a avut, incepand de pe la jumatate, doza de violenta organizata
cu care eram obisnuiti din prima parte. S-au format echipe din toate
districtele, s-au organizat spatii de antrenament, s-au upgradat concurentii.
Alte varste, alte pregatiri, alte asteptari.
Curiozitatea creste in mine, tot rontaind alune, afundata in
scaunul de la IMAX. De ce tot il pupa Katniss pe Peeta? Parca spunea ca nu-i licareste
niciun fir de dragoste prin suflet pentru el. Si de ce uneori am impresia ca
noul creator al Jocurilor Foamei are un plan secret, numai al lui?
