The Life of Pi

Am ajuns sa vad “The Life of Pi” hotarata fiind sa imi cumpar bilet la “The Hobbit”. Nu vazusem nici trailer-ul, nu imi parea interesant nici afisul, dar era singurul film pe care il mai puteam prinde. 

Filmul incepe cu un scriitor care cauta un subiect pentru o carte in povestea unui indian emigrant. Acesta incepe sa ii spuna o poveste fantastica despre cum, dupa un naufragiu, ajunge sa imparta barca de salvare cu un tigru bengalez si cum, timp de peste 200 de zile, invata sa … colaboreze.

Filmul este interesant pentru umorul indian de la inceput, pe care l-am mai intalnit in filmele de gen, pentru imaginile spectaculoase in care este descrisa viata din ocean si pentru multitudinea de viziuni, toate corecte , asupra semnificatiei calatoriei. 

In primul rand, personajul principal se numeste Piscine, de fapt, nume primit in urma sfatului unui unchi de-al sau, care facuse o pasiune pentru forfota plina de estrogen a unei piscine frantuzesti.  In engleza, frantuzescul piscine, se citeste “pissin”, asadar, ghici ce bine i-a fost copilului la scoala, de s-a chinuit o gramada de timp sa transforme un nume de tot rasul in numarul irational Pi!

Apoi, mie mi-e groaza de gropile abisale din oceane.  Numai cand ma gandesc la ele, simt ca ma sufoc! Dar daca reusesc sa las deoparte propria mea fobie, descopar ca si noaptea in care oceanul parea un joc de lumini, si pestii orbi din adancurile marii si insula suprapopulata de popandai care ascundea un secret ucigas – toate acestea au facut sa merite sa vad filmul pe marele ecran. 

Despre ultima parte nu vreau sa dau detalii deoarece nu as reusi decat o banala naratiune. Dar totul porneste de la indemnul unchiului lui Pi facut scriitorului, acela de a-l cauta pe baiatul care a supravietuit naufragiului si a afla povestea lui despre Dumnezeu. 

Tu ce poveste crezi ca a fost adevarata?